sub auspiciile principalei Universităţi
Clujene (fondată în 1581) funcţionează
actualmente 22 de centre culturale
străine. Prin comparaţie, acum câţiva ani, pe
când lucram ca director al ICR Lisabona, în
Capitala Portugaliei existau şapte formule
instituţionale similare. Spune şi asta ceva despre
genuina deschidere către lume a naţiunii noastre.
După revenirea din misiunea diplomatică, avui
privilegiul de a fi numit, în 2015, director onorific
la două asemenea instituţii patronate de Universitatea
Babeş-Bolyai: Casa do Brasil şi Biblioteca de
Studii Latino-Americane. Decisivă în acest sens
fu încrederea pe care mi-a acordat-o rectorul
UBB, acad. Ioan-Aurel Pop, respectat amic încă
din perioada când amândoi făceam parte din
redacţia revistei studenţeşti de cultură „Echinox“.
Activitatea la CdB şi BSLA e la fel de benevolă
precum fusese cea de la „Echinox“, dar intensitatea
ei mă face să retrăiesc la senectute emoţii şi
situaţii pe care le crezusem pierdute printre
amintirile din juneţe.
Un episod realmente mişcător s-a petrecut
în lunile din urmă: apreciata traducătoare de
literatură luso-braziliană, doamna Micaela
Ghiţescu, mi-a comunicat intenţia de a-şi
dona propria bibliotecă de specialitate, acumulată
de-a lungul vieţii, Centrului Cultural CASA
DO BRASIL şi Bibliotecii de Studii Latino-
Americane din Cluj. Gestul atestă nobleţea
sufletească a acestei mari Doamne, capabilă să
dăruiască bucurie semenilor săi, după ce, în plină
tinereţe, parcursese experienţa limită a închisorii
politice staliniste. Volumul ei autobiografic Între
uitare şi memorie (Ed. Humanitas, 2012) e unul
de referinţă în privinţa supravieţuirii prin
demnitate în faţa opresiunii totalitare. Exemplară
este şi implicarea doamnei Ghiţescu – din
2003 redactor-şef al publicaţiei „Memoria”, revista
gândirii arestate – în restabilirea adevărului
asupra acelui scelerat regim.
o admirasem „de la distanţă” pe
doamna Ghiţescu, încă de la
apariţia lucrării sale Mică
gramatică portugheză în perioada dinainte
de 1989. Ca poliglot, mărturisesc că rar am
întâlnit o carte de acest fel atât de bine
alcătuită şi de utilă. După vreo trei decenii,
când s-a reeditat într-o versiune augmentată,
am reuşit să-i organizez o lansare la ICR
Lisabona. Întrucât tot pe atunci (2009) apăruse
la noi un roman al cunoscutei scriitoare portugheze
Lídia Jorge – bineînţeles, tot în traducerea Micaelei
Ghiţescu – serata le avu ca protagoniste pe ambele
literate. O altă colaborare între ICR Lisabona
şi doamna Ghiţescu fusese ocazionată de lansarea
traducerii în portugheză a lucrării lui Gheorghe
Ceauşescu, Naşterea şi configuraţia Europei/
Nascimento e Formaçao da Europa. Amintesc
momentul, întrucât – atras de tematica volumului
– la acea prezentare participase însuşi Eduardo
Lourenço, considerat a fi cel mai important filosof
portughez contemporan, iar între spectatori
se afla şi poeta Manuela Nogueira, nepoată de
soră a lui Fernando Pessoa. În acele timpuri de
pionierat ale ICR-ului, pentru reuşita unor
asemenea acţiuni a contat enorm deplina implicare
profesională a adjunctei mele, dr. Anca Doina
Milu-Vaidesegan. Regret că obligaţiile actuale
nu i-au permis să vină la Cluj, spre a
se bucura de materializarea bunelor
intenţii ale amicei noastre
comune.
Din păcate, începând
de anul trecut starea sănătăţii
nu i-a mai permis dinamicei
doamne Ghiţescu să plece
din Bucureşti. Ca atare,
mutarea la Cluj a bibliotecii
sale a implicat multiple
dificultăţi, pe
care am
reuşit să
l e
învingem printr-o amiabilă conlucrare. Se cuvine
elogiat efortul depus în acest sens de nepreţuitele
mele colaboratoare, Diana Dranca, directoare
executivă a CdB şi BSLA, şi Cristina Petrescu,
competenta şi îndrăgita profesoară de limbă
portugheză braziliană, pe care o predă în cadrul
ambelor instituţii. În mod expeditiv, dânsele au
reuşit să depoziteze cele aproximativ 400 de
volume ale donaţiei în spaţiul cam precar, însă
ultracentral, de care dispunem. Cu aceeaşi
operativitate, volumele au fost sortate în funcţie
de conţinut, iar pe respectivul mobilier figurează
inscripţia Fondul de carte „Micaela Ghiţescu”.
Îmi face plăcere să rememorez circumstanţele
în care realizasem o operaţiune similară împreună
cu Marian Papahagi, într-o zi însorită a anului
1973. Bunul meu amic mă solicitase să-l ajut să
transporte o donaţie de carte luso-braziliană
primită din partea Institutului Camões. Un mic
tezaur, într-o perioadă când relaţiile diplomatice
dintre România şi Portugalia continuau să fie
întrerupte, iar textele în portugheză erau cvasiintruvabile.
Deşi donaţia o primise în nume
personal, ca ex-bursier al amintitului Institut,
Marian decisese să o atribuie, întru fortificare,
anemicei secţiuni de limbi iberice de la Biblioteca
Facultăţii de Litere. Din fericire, aveam carnet
de conducere deja din 1969, iar părintele meu
n-a ezitat să ne împrumute propriul automobil.
Astfel am rezolvat chestiunea, umplând cu cărţi
încăpătorul portbagaj şi efectuând succesiv treipatru
transporturi de la gară la numita Bibliotecă
de pe strada Horea.
Sunt bucuros să constat că ambele iniţiative,
ce au îmbogăţit fondul de carte luso-braziliană
existent la Cluj, atestă, ca într-o acoladă peste
timp, o admirabilă vocaţie cărturărească. Atât
a celor doi donatori, cât şi a urbei care beneficiază
de mărinimia lor.
Spre a celebra contribuţia doamnei Ghiţescu
la propăşirea instituţiilor noastre, Casa do Brasil
şi Biblioteca de Studii Latino-Americane au
organizat serata intitulată Inaugurarea Fondului
de Carte „Micaela Ghiţescu” în contextul diplomaţiei
culturale româno-luso-braziliene. Întrunirea a
avut loc în istorica Sală Reduta a Muzeului
Etnografic al Transilvaniei. Directorul acestuia,
dr. Tudor Sălăgean, e binecunoscut pentru
susţinerea pe care o acordă evenimentelor culturale
de elită. Despre personalitatea Micaelei Ghiţescu
şi despre propria lor experienţă în domeniul
diplomaţiei culturale româno-luso-braziliene,
au rostit încântătoare „eseuri verbale” prof. univ.
emerit Mihai Zamfir (ex-ambasador al României
în Portugalia şi Brazilia) şi diplomatul Valeriu
Turea (ex-ambasador al Rep. Moldova în Portugalia),
brianţi intelectuali, diplomaţi şi cozeuri. Inspirata
alocuţiune introductivă i-a aparţinut academicianului
Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB. (În paranteză fie
zis, am admirat demonstraţia de anduranţă a
invitaţilor noştri de onoare, domnii Zamfir şi
Turea, acompaniaţi de soţiile lor, care au rezistat
con brio voiajului de peste 10 ore de la Bucureşti
la Cluj).
autoarea morală a întregii serate îmi
trimisese, în prealabil, un sobru
mesaj, cu rugămintea de a fi citit în
public. Iată elocventul text, aşa cum fu el rostit
de către Cristina Petrescu, pe fundalul unei
fotografii a Micaelei Ghiţescu, surprinse la
una dintre antemenţionatele lansări de carte
lisaboneze:
„Dragi prieteni, Vă mărturisesc că nu mă
aşteptam, nu-mi doream şi nici nu-mi stă în fire
să se facă atâta vâlvă pentru un gest normal
din partea cuiva care nu poate lăsa în urma sa
decât... tot numai cărţi! Am admirat tot ce a făcut
şi continuă să facă neobositul Virgil Mihaiu de
când s-a întors acasă, şi m-am convins tot mai
mult că locul acestor cărţi – smulse din sufletul
meu – aici este. Atâta tot.
Regret că nu vă pot saluta şi îmbrăţişa
personal pe toţi, ca să vă mulţumesc pentru
prezenţă. Doresc să o fac în mod special Domnului
Tudor Sălăgean, gazda întâlnirii de astăzi în
acest frumos Muzeu; Domnului Academician
Ioan-Aurel Pop, căruia îi exprim cu acest prilej
şi admiraţia mea; Domnului Profesor – pe care
îl pot numi şi amic – Mihai Zamfir, care ştiu că
a făcut un mare efort venind aici, şi Ex. S. Domnului
Ambasador Valeriu Turea, de care rămân legată
prin draga noastră Lisabonă, regretând că nu
am fost în stare să dau curs invitaţiei Domniei-
Sale de a merge la Chişinău.” Semnat: Micaela
Ghiţescu.
Serata a continuat cu vernisarea interesantei
expoziţii de fotografii semnate de dl Valeriu
Turea. Diplomat de certă vocaţie, cu care colaborasem
exemplar pe perioada cât misiunile noastre în
Portugalia coinciseseră în mod fericit, dânsul
şi-a sintetizat demersul vizual printr-un titlu
plin de tâlc: Portugalia – ţara dorului răsare.
Aluzie la saudade, echivalentul lusitan al vocabulei
noastre dor. Ambele cuvinte sunt considerate
– în tradiţia portugheză şi, respectiv, română
– a fi intraductibile. Şi totuşi, ele acoperă conţinuturi
sufleteşti cvasiidentice, atestând profunde
similitudini între „latinii Orientului” (cum îşi
numise Mircea Eliade compatrioţii) şi ramura
vestică, luso-braziliană, a latinităţii. Cu generozitate
specific basarabeană, dl Turea ne-a comunicat
că îşi donează lucrările Muzeului Etnografic al
Transilvaniei. Urmează ca ele să fie valorificate,
de comun acord cu CdB & BSLA, şi în alte medii
artistice ale României, consonante cu această
sensibilă şi multicoloră reflexie fotografică asupra
Portugaliei.
nu pot trece cu vederea că prezenţa
diplomatului de la Chişinău într-un
spaţiu cu o asemenea încărcătură
istorică – Palatul Reduta din Cluj, datând din
secolul XVI, unde în 1894 s-a desfăşurat procesul
Memorandiştilor – a coincis cu împlinirea unui
secol de la Unirea Basarabiei cu România. Ambele
acele evenimente anticipaseră îndelung-visata
Unire consfinţită la 1 Decembrie 1918.
Pentru a accentua coloratura braziliană
presupusă de inaugurarea fondului de carte
dăruit de doamna Ghiţescu, am apelat la un dens
video-clip de prezentare a Braziliei, pe fondul
sonor al cunoscutei Aquarela do Brasil, compusă
de Ary Baroso în 1939, precum şi la un fragment
video din concertul dedicat de Orchestra simfonică
a Filarmonicii São Paulo muzicii lui Antônio
Carlos Jobim. La finele seratei, grupul DinBRASIL,
alcătuit din studenţi ai Universităţii Federale
Cariri (aflaţi într-un stagiu de un an la Academia
de Muzică G. Dima din Cluj), împreună cu
înzestrata vocalistă Cristina Petrescu, au interpretat
un aplaudat recital de piese din tezaurul muzical
brazilian.
